Natură, mamă primitoare

Se face că azi, sâmbătă fiind, să îmi vină o idee. E cald afară, numai bine; de ieşit la băute cu "băieţii" care tocmai mă chemaseră n-am chef, aşa că mă hotărăsc să ies la pădure. Mai precis, planul era să bântui un pic prin pădure, pe unde nu am mai fost de mult. Mă îmbrac la pantalon scurt şi sandale, înhaţ o geantă, arunc în ea o carte, că poate o pun şi de-o plajă, iau halca de lubeniţă cu mine şi-o pornesc la drum.
Începutul a fost ok, până am ajuns îndeajuns de "în desiş" cât să nu fiu văzut de la şosea. Acolo, fruct al unei temeri sau nesiguranţe juvenile, trona între doi fagi:

Un biet test de sarcină, făcut, probabil, acolo, ca un semn de adoraţie si respect pentru locul păcatului. Mai departe, gunoaie, pădure primitoare, manele din poieniţă, vreascuri uscate sau putrede, manele dintr-o maşină despre care mă tot întrebam cum de a ajuns până acolo, în pădure, miresme îmbietoare de proaspăt, miresme de mici, grătare şi slănină (le pun la cele negative, eu ieşisem în natură să citesc si să mănânc lubeniţă, nu la grătar)... Am depistat şi drumul pe care intraseră maşinile, se pare că în vârful dealului, de unde ştiam eu că se lansează copiii cu sania, e ditamai drmul cu pietriş şi prăfuit (centura ocolitoare?):
Iar un pic mai jos, tot ceea ce însemna acum câţiva ani pârtie de schi, e formată din gardurile care le delimitează la oameni curţile... Şi case. În loc de verde e peste tot roşu, pe alocuri cărămizile se ivesc de sub câte un acoperiş al unei clădiri aflate încă în construcţie, alteori contemplezi imaginaţia vecinilor, de-a-şi face case alăturate, vopsite una galben ţipător, alta roz, lângă una verde fosforescent. Nu mai e iarbă. Şi nici sălbăticie. Şi nici frumuseţea de altă dată.

Mi-am pus o întrebare: ca să pot sta liniştit să îmi mănânc lubeniţa pe câmp, va trebui să-mi cumpăr un deal? Să îmi îngrădesc bucata mea de teren, şi să mă aşez liniştit pe pătură, în slip, muşcând cu pofta din felia roşcovană, salutând vecinii care, uimiţi, mă vor privi de la câţiva metri, de pe geamurile lor de la etajul 2.

Deşi, probabil, dealul va trebui să fie mult mai mare, ca să nu trebuiască să le respir noxele, să le ascult manelele şi să le gust glumele. Iar pe planeta Utopia, unde nimeni nu aruncă gunoaie în natură, unde oamenii nu se deranjeaza unii pe ceilalţi, unde toţi sunt prieteni şi se simt bine împreună, fericiţi că fac parte din aceeaşi specie comunicativă şi inteligentă, am impresia că nu creşte lubeniţa, aşa că nu voi ajunge degrabă pe acolo.

Până data viitoare, când voi face dreapta la intersecţia din mijlocul pădurii care m-a adus azi aici, făcând stânga, îmi savurez cele câteva poze frumoase din mica mea escapadă, rumegând tacticos la lubeniţa cu care m-am întors până la urmă acasă, pregătindu-mă să citesc la lumina lămpii şi la căldura apartamentului, dacă natura, ca să dau vina pe ea, nu mi-a permis asta în timpul zilei.